Taxiul rulează încet, cu zumzet electric, pe străduțele goale ale orașului.
– Ar trebui să mai luăm pe cineva — spune șoferul — sunt persoane importante — întorcând parțial capul spre mine, căutând aprobare.
Era trecut de miezul nopții. Ridic ochii din telefon și dau aprobator din cap. Șoferul — un tip bine făcut, puțin supraponderal pe la șaizeci de ani, voce gravă — îmi inspira încredere. Oprim la un colț de stradă, portierele de lângă și din spatele șoferului se deschid. În față se așează un tip al cărui costum gri petrol mi-a atras atenția datorită calității materialului. Pe ușa din spate apare capul cunoscut al unui fost prim-ministru pe care-l mai întâlnisem.
– Salut! zice întinzându-mi mâna bine-dispus în timp ce se așeza lângă mine.
– Bonjour! spune și tipul din față, întorcând capul printre tetiere.
– Monsieur le président!… răspund, blazat, salutului.
– Sper că ai puțin timp la dispoziție — îmi spune prim-ministrul așteptând confirmarea mea — vrem să facem un detur.
– Dacă nu, te lăsăm întâi acasă — continuă președintele.
– Cum doriți… răspund ridicând din umeri, ce era să zic?! Nu toată ziua mi se întâmplă astfel de chestii și deja eram curios.
Portierele închise, președintele dă niște indicații șoferului apropiindu-și capul de el și gesticulând cu mâna dreaptă înspre stradă și GPS. Mașina pornește încet, luăm două curbe și decolăm. Literalmente, decolăm! Roțile se transformă în patru eleroane mici, ieșim din atmosferă într-o bulă de plasmă, în nici zece minute eram în spațiu.
– Ei, ce zici?! întreabă prim-ministrul în timp ce mă holbam, de pe orbită, spre Pământ.
– Ce să zic?! răspund imponderabil de sub centura autoturismului spațial. Ador! spun în timp ce ocupanții mașinii mă priveau cu un zâmbet complice. Mulțumesc!
– Stai, că nu e tot! spune președintele. Jupiter! rostește privind în față și făcând din mână un gest à la Jean-Luc Picard.
Câteva momente mai târziu eram lângă giganta de gaz. Semăna mai degrabă cu o stea ratată decât cu o planetă. Benzi de lumină transversale aprindeau din interior părțile superioare ale atmosferei. Un veritabil spectacol celest în ocru și alb. Nu departe de noi, mai multe „taxiuri” asistau la fenomen.
– Pe luna a treia — zice președintele după câteva minute, arătând cu degetul înspre un punct luminos. Șoferul urmează instrucțiunile, ne îndreptăm cu o curbă lină înspre asteroid, coborâm într-un centru comercial.
– La costume! spune prim-ministrul întinzând mâna înspre buticul vizavi de mașină. Pentru a intra în magazinele de aici, avem nevoie de costum.
În spatele vitrinei un bătrân cu centimetrul după gât, ochelarii în bernă pe nasul acvilin subțire, se ridică de la mașina de cusut în întâmpinarea noastră. Președintele dă mâna cu el și ne prezintă. La solicitarea croitorului, o blondă tânără într-un taior negru ne conduce spre cabinele de probă unde ne așteaptă trei costume ca al președintelui. Ieșim pe aleile curate, cald iluminate ale centrului.
– Nu poți să mergi îmbrăcat oricum pe aici — mă lămurește prim-ministrul. Un costum e două mii de dolari. Doar aici se găsesc.
Iar ca să ajungi aici trebuie să urci în taxi la costum, înțeleg din privirile șoferului. Intrăm dintr-un butic în altul.
– Poți să-ți iei ce vrei — îmi spune președintele — atâta timp cât ai costumul pe tine poți intra oriunde, poți lua orice. E gratis.
Vânzătoarele sunt amabile, frumos aranjate, atente. Toți îl știau și-l salutau pe președinte. Îi prezentau ba un articol ba altul însă n-a luat niciunul. Într-unul din magazine i-a spus vânzătoarei să „vadă asta cu prim-ministrul” în timp ce-i arăta într-o cutie, capacul dedesubt, o pereche de pantofi. Din spatele meu prim-ministrul s-a îndreptat spre ghișeu. În timp ce vorbeau lângă casa de marcaj, am urmat președintele pe trotuarul din față.
– Ne întoarcem, zice cu spatele la mine.
– Dacă vrei, poți să mai rămâi — spune prim-ministrul ieșind și el, observându-mi expresia feței.
– Dar trebuie să returnăm costumul — adaugă președintele întorcându-se, arătând cu degetul spre pieptul meu.
Bineînțeles că nici nu-mi trecea prin cap să mă întorc cu cei trei dacă aveam posibilitatea să mai rămân. Chiar și fără acces, m-aș plimba pe alei și aș privi Jupiter prin imensele ferestre de la punctele de observație. Nici sete nici foame, aș sta până aș uita de mine. Predăm croitorului costumele. Președintele venise deja îmbrăcat în el.
– Nu prea ai ce face pe aici fără costum — zice taximetristul — la 6 se cam închide tot. Oricum n-ai să rămâi aici, drumul de întoarcere e gratis.
Mă întorc în piața de lângă buticul de papuci unde văzusem o tutungerie pe colț. Fac pe prostul, intru înăuntru și cer un pachet de țigări. Vânzătoarea — ca și când nu m-ar fi văzut. Parcă n-auzea ce spuneam. Traversez piața spre aleea din față unde un tip ieșea din restaurant.
– Degeaba vorbești cu ei — îmi zice — n-au voie să vorbească cu tine dacă n-ai costum. Dacă vrei, uite, poți să-i ceri ăluia o țigară — îmi spune arătând cu degetul înspre un tip din piață care tocmai desfăcea un pachet de țigări.
Mai înainte îmi fusese rușine să-i fac pe cei doi să aștepte pentru triviala mea cumpărătură spre satisfacția viciului rău-famat. Ridicând privirea de pe pachetul ăluia de țigări, observ că era îmbrăcat ca mine. Fără costum. Cineva i-l dăduse și am înțeles după bagajele așezate lângă o bancă din piață că era cerșetorul locului. Un tip care, ca mine, fusese poate odată dus și a ales să nu se mai întoarcă. Oare a lăsat în urmă familie, copii? îmi trece prin cap. Cum să mă duc să cer la cerșetor?! Nu că nu mi-ar da, sunt aproape sigur că mi-ar da. Dar așa ceva nu se face.
Buticurile se închid, perdelele metalice grele sunt aproape toate coborâte. Vânzătoarea de la papuci îmi zâmbește în timp ce pune lacătul pe ușă. Mă întorc pe lângă costume, privind cu gâtul întins spre Jupiter prin lucarnele înclinate din plafon. În gara de taxiuri un șofer îmi deschide ușa:
– Nu prea ai ce face pe aici fără costum — îmi zice în timp ce mă așezam pe bancheta din spate.
– N-am să-mi prea amintesc de vizita asta, nu-i așa? întreb șoferul când mașina se apropia de locul în care adineaori oprisem pentru a admira spectacolul de lumini. Frica de conspirație mă copleșise, taxiuri spațiale, baze pe Jupiter… Evident, nu fusesem primul căruia i se întâmplase așa ceva. Marioneta președintelui satisfăcându-și orgoliul unei fapte gratuite pe care o considera probabil un lucru bun.
– Nu, nu prea… răspunde șoferul. Memoria este reinițializată automat în cursul traseului de întoarcere.
– Dacă nu ai costum pe tine, zic eu de colo.
– Da, dacă nu ai costumul pe tine.
– Am să-mi amintesc ceva? mă milogesc, totuși, din spate.
– Poate! răspunde șoferul. 60 după 60. Cam șaizeci la sută după șaizeci de ani. Frânturi, n-ai să fii capabil să le pui cap la cap. Ai să crezi c-a fost un vis.
Mă trezesc ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cobor din pat, îmi fac cafeaua și rememorez uluitorul spectacol jovian. La știri, rubrica „diverse”, un șofer de taxi a fost arestat.
