Mi se face o frică fantastică atunci când vine vorba despre libertatea de expresie.

https://chloe-tremorin.com/portfolio/je-suis-charlie/

Dacă am povestit frumos până acum despre copilăria mea, lucrurile nu au fost tot timpul roz. Dintre ele s-au ales sedimentar „perlele” (momentele) care contrastau natural cu peisajul de facto. Pentru că, în general, treburile stăteau mai degrabă invers.

Nu doar că era sărăcie lucie la Călan, singurul lucru ce-l puteam băga la măsea fiind fonta (și aia cenușie, sîc!) și praful de cocs de pe marginea drumului, dar mai ales sistemul opresiv care constrângea oamenii la a se înverșuna unii împotriva altora la cea mai mică speranță de lingușire a sistemului în vederea obținerii de favoruri imediate. Și ce (mai) favoruri! O sticlă de Pepsi, un pachet de BT sau vreun tub de 250g de Ness.

Așa a ajuns, deși aveam –ca toți de-ai locului– „relații”, bunică-mea „să stea” 48 ore în beciurile securității. Să-și reîmprospăteze ideile & să aibă timp de a reflecta asupra delictului comis împotriva orânduirii sociale. Pentru că –facere de bine– i-a făcut unei vecine o plapumă. Mama Tiță a fost casnică toată viața ei și căuta să compenseze lipsa de venit prin timpul de care dispunea, făcând mici lucruri de croitorie cu ajutorul mașinii de cusut cu pedală „Veronica” . Moment la care (concurența? invidia?) cineva a denunțat-o că prestează servicii private contra cost în vederea obținerii unui beneficiu ilicit. În circumstanțele pe care (mai nou NU) toți le cunoaștem: iernile erau înzăpezite, căldura și apa caldă lipseau și să te încălzești la reșou era interzis. Și — să fim serioși, cine mama naibii s-ar fi putut îmbogății din așa ceva? Erau bani de încins cureaua, cadouri la nepoți.

Ba chiar mai mult, prin clasa a 3a era să fiu exmatriculat din cauza unor observații făcute învățătoarei în urma aplicării corective a 72 lovituri la palmă –cu bâta! (nu liniarul, nici arătătorul)– celei mai mici fete din clasă (un metru și-o linie pe vremea aia, un ghiocel de fetiță), care nu răspunsese corect la întrebarea „cât fac 7x9”. Nu-s prost, știu că 7x9=63. Diferența de 9 a fost pentru că era ziua ei, în care tocmai împlinise 9 ani, și „să nu uite”. Ei bine, tovarășă învățătoare, n-am uitat!

Sechelele psihologice s-au simțit în urma „aventurii”. Nicicând copiii (colegii) n-au mai fost aceiași, era evident că nu mergeam la școală pentru a învăța să facem ceva frumos în viață ci pentru a fi modelați, mulați. Că trebuie să răspundem așa cum se așteaptă din partea noastră iar nu așa cum credem. Fetele care au fost implicate în sinistrul experiment mengelesc s-au resemnat și și-au continuat parcursul școlar pe toceală și auto-dictare. Și nu pot să uit, să-mi scot din minte imaginea clasei care asista voyeur la umilirea artistic pusă în scenă cu atâta îndemânare de experiența vastă a tovarășei sexagenare. Vroiam să strig, căutam priviri să nu fiu singur, iar în final ochii s-au coborât. Toți. De atunci încolo am mai întrebat „de ce” doar la matematică.

În urma experiențelor astea de viață avute în fragedă pruncie, a faptului că am strigat „libertate” și „jos dictatura” și „jos cenzura” la revoluție, pe viață și pe moarte, mi se pare stupefiant și cu atât mai îngrijorător și angoasant faptul că azi revenim la vechile discuții. Alea, închise în sânge.

Voi, ăștia mai tineri, de credeți vreun moment că cenzura, interzicerea –sub orice formă– a liberei expresii este anodină, banală, distractivă poate (dintr-o oarecare formă bolnavă de ironie sarcastico-sadistică & auto-flagelatoare) sau că li se întâmplă doar altora iar pe voi oarecum nu vă privește/afectează și că deriva poate fi ținută-n frâu, ei bine, vă băgați (singuri) degetele-n ochi! Aceasta nu e o chestiune de „dacă” ci de „când”. Pentru că nu „e doar un pas” de la altul la tine, ci e simultan: când i se întâmplă unui membru al societății, oricare, indiferent de motiv, în același timp se creează un precedent a cărui perenizare este mult mai greu de împiedicat sau anulat decât prevenirea sa. E aceeași abordare ca în cazul sănătății: mai bine să previi decât să vindeci. Iar societatea contemporană pare a fi în metastază…

Jos cenzura!

Fără libertate de expresie nu se poate vorbi despre democrație. Și aici, de asemenea (dintr-o oarecare formă bolnavă de ironie sarcastico-sadistică & auto-flagelatoare), de credeți vreun moment că un regim autoritar poate fi justificat, vă furați singuri căciula (să n-aibă musca pe ce să se pună): deriva sa este doar o chestiune de timp iar rezultatul aplicării sale este o societate duplicitară, oameni care sunt condiționați de mici să-și auto-inhibe propria expresie naturală a firii. Liberul arbitru este îngropat adânc în sine iar roboțeii antrenați din clasele primare exact ca un algoritm de inteligență artificială să judece totul prin prisma doctrinei preponderente, a propagandei, fără a îndrăzni un moment a repune în chestiune tocmai bazele iraționale pe care este clădită.

Democrația nu este perfectă. Nici nu e menirea sa. Dar alternativele, sunt atroce! Jos cenzura.

Pe măsură ce mă gândesc la episod, îmi amintesc tot mai multe: modul în care ne punea să ne auto-numărăm loviturile și constrângerea clasei de a contra-verifica. Faptul că de era greșită numărătoarea, se adunau 2 în plus.

Cât despre cum NU am fost exmatriculat… ce să zic? Am petrecut cu tata 2h jumătate în scară vorbind prin ușa întredeschisă a învățătoarei, cu plocon și mii de scuze, cu morala asupra părinților: tov. Pop, dumneavoastră sunteți om cu judecată, știți că așa ceva este inadmisibil în cadrul sistemului de învățământ! Și doar ne cunoaștem de o viață…

Ce să mai zic… nu mai zic nimic. Îmi amintesc perfect și cum mama plângea în așteptare tot timpul ăsta: Doamne, ce-am făcut să ajung să merit asta?! Rușine, auto-culpabilizare, reprimare socială. E-he!

senzaţii de alb multicolor surprinzând forma luminii

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store