Între geopolitica mondială și politica locală/regională există un raport asemănător ca între climă și vreme. Clima analizează ansamblul fenomenelor meteorologice ce au avut loc pe o perioadă lungă de timp, folosește statistici și medii (din ceea ce s-a petrecut deja, asupra trecutului) pentru a evidenția tendințe care și ele, la rândul lor, se desfășoară pe perioade lungi de timp, nu mai scurte decât permit datele obținute a o face. Vremea, pe cealaltă parte, prognoza meteo pe termen scurt, ia în considerare interacțiunea fenomenelor locale prezente în încercarea de a izola potențialul emergenței altor fenomene meteo. Vremea caută să facă o prognoză probabilistică asupra viitorului imediat următor.
Dacă în cadrul climei tendințele sunt relativ stabile, graficele fiind relativ curbe, în cadrul vremii ele pot semăna cu „electrocardiograma” unui cutremur. Dacă în cadrul climei ne putem aștepta la o evoluție liniară relativ apropiată față de ultimul punct prezent în grafic, în cadrul vremii lucrurile pot sta cu totul diferit. Altfel zis, o variațiune de 1° în cadrul climei înseamnă bulversări de o intensitate deosebită în cadrul vremii față de o evoluție liniară. Clima poate fi interpretată și ca fiind factorul intensității bulversărilor meteo: pe măsură ce schimbarea este mai amplă, implicațiile meteo pot deveni exponențial importante.
Dar nu despre asta vroiam să vorbesc. În cadrul geopoliticii mondiale, luând în considerare tendințele evidențiate în cadrul istoric, se poate efectua același exercițiu. Ceea ce nu prezice viitorul, doar evidențiază o cale aparentă pe care ne poziționează trecutul. Pe când politica locală/regională este ultra-dinamică, dificil de preconizat, chiar și pentru cei care au acces la informații. Iar datorită entropiei, informația nu poate fi nicicând completă.
Cu ajutorul informației se caută trasarea unei hărți. Și ca orice hartă, ea nu va conține niciodată toți copacii din pădure și toate gropile din asfalt. Factori care sunt susceptibili a influența orice deplasare din A spre B, orice flux de orice natură respectivă. Când analizez prezentul caut să o fac din singura perspectivă în care sunt susceptibil a avea o șansă de reușită. Și anume geopolitică mondială. Chiar dacă nu am cunoștință de factorii decizionali actuali, analiza faptelor, a ceea ce s-a făcut în ultima perioadă (vorbim ani) permite identificarea tendinței precum și a unor mecanisme prin intermediul cărora aceste politici sunt / caută să fie aplicate.
Nu e necesar a fi cititor în stele, nici Albert Einstein pentru a dezveli un asemenea peisaj. Seamănă, mai degrabă, cu munca unui arheolog, dezgropând răbdător cu șpaclul și periuța strat după strat, în ordine cronologică descrescătoare, edificiul social. Iar ceea ce este important de priceput din șantier este evoluția, legătura dintre diferitele curente generaționale și izolarea pe câtă putință a factorilor care au dus la mici schimbări pe scară „geologică”. Deoarece, la fel ca în analogia meteo, asta poate denota schimbări –pe termen „scurt” (la scara vieții unui om)– bulversante.
În privința valabilității analizei efectuate nu trebuie nicicând pierdut din vedere faptul că ea s-a făcut dintr-o perspectivă subiectivă și că este la rândul său interpretată tot dintr-o (altă) perspectivă subiectivă. Și aici, ceea ce e important nu este rezultatul (opinia [ne/exprimată]) la care s-a ajuns ci exercițiul în sine. Un exercițiu care comportă importanța sa intrinsecă și familiaritatea față de care este susceptibilă a aduce beneficii individuale nu doar directe ci și adiacente.
„Câinele fuge după minge, lupul sare la mâna celui care o aruncă” zicea un chinez bătrân. Cel care se complace, reacționează. Devine complice la deturnarea propriei condiții. Cel care identifică în schimb cauza și nu își lasă privirea purtată de miraj (efect) este cel în măsură a schimba ceva, nefiind chiar decât simplul fapt de a acționa conform propriei naturi. Uneori, pentru a „vedea” dincolo de ecranul de fum trebuie închiși ochii. Și ascultat în liniște deplină. Ce trebuie ascultat? Sinele. Deoarece creierul, cea mai complexă rețea neuronală cunoscută, dispune deja de informații și trebuie doar îngăduit răgazul formulării. A conștientizării. Atâta tot.
Cauza și efectul nu pot fi disociate. Ele sunt un fenomen de ansamblu iar analiza parțială a sa duce la polarizare și interpretare părtinitoare. Acela este momentul în care „se cade în păcat”, se judecă, se oprește analiza și se trece la acțiune strâmbă. Se acționează pe baza unui sofism, din ignorare sau necunoștință completă. Pe când, dac-ar fi să mai facem doar un pas am observa că singurul lucru pe care-l putem cu adevărat schimba suntem noi. Înșine. (în/și-ne [în/și-și {lol :P}])
Nimeni nu poate acționa din altă perspectivă decât cea proprie. Precum nimeni nu poate acționa dincolo de legile naturii. Singura politică ce poate fi dusă este politica propriei geografii. Apa o ia tot timpul la vale pe făgașul cel mai simplu. Puterea este un drog, influențează secreția hormonilor în creier (dopamină, adrenalină, endorfină) ceea ce la rândul lor alterează funcționarea sa. Puterea absolută corupe absolut. Puterea nu se cedează, se apropriază. Inteligența este o măsură a individualității, ne-reprezentativă la nivel social. Nimeni nu gândește cu două capete și nici nu mănâncă cu două guri. Lucrurile sunt simple, doar creierului îi place să caute conexiuni (așa funcționează el) chiar și acolo unde nu există. Uneori atât de simple încât devin greu de crezut.
Lucrul pe care-l detestă cel mai mult oamenii este de a sta închiși singuri într-o cameră fără nimic de făcut, zicea un filozof. Pentru că asta îi constrânge să conștientizeze propria finitudine și să privească moartea-n ochi. Deși nu moartea este inamicul (ea fiind o certitudine) ci teama, frica. Cea care împiedică viața. Traiul, experimentarea. Abandonul în distracție (procrastinare, cum îi zice pe americănește), omorâtul timpului, cum îi zice pe la noi, fuga de plictis cu orice preț — așa se vinde sufletul. Astfel se ajunge a crede că viața este o măsură cantitativă.
